Hinduismul

Hinduismul este reprezentat de credința în Brahman, ființă absolută, impersonală, creatoare a Universului. Brahmanul este Sinele suprem. Brahman este mai bine descris ca realitate infinită, omniprezentă, omnipotentă, incorporală, transcedentă, conștiință infinită și fericire infinită. Conform Veda, Brahman există dintotdeauna și va exista în veci. El este în toate lucrurile dar transcende toate lucrurile, el este sursa divină a întregii Vieți. Este absolutul divin: toți zeii religiei hinduse nu sunt decât fațete și încarnări ale lui Brahman. Răspândit astăzi în India, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka, Nepal.

Apariția hinduismului

Hinduismul, poate în măsură mai mare decât orice altă religie, reprezintă o colecție de mai multe credințe religioase. Conceptele spirituale ale triburilor ariene nomade ce au invadat continentul indian, s-au amestecat cu dogmele ce prevalau în Valea Indusului, formând o religie unică, în sensul că, spre deosebire de altele, nu are un întemeietor singular, bazându-se în schimb pe o confederație de zeități locale.

Hinduismul a apărut pe parcursul mileniului al doilea precreștin, în jurul anului 1500 i.Hr. Acesta a fost fondat de casta brahmanilor, formată din preoți. Potrivit credinței hinduse, casta reprezintă un atribut înnăscut. Fără aceasta un om nu-și poate găsi locul în societate și nu se poate căsători. Chiar și în prezent, brahmanii sunt singurii hinduși care au dreptul de a citi din Vede imnurile. Acestea sunt versete, incantații și tratate ce datează din perioada invaziilor ariene și care sunt fundamentul învățăturilor hinduse. Upanișadele, lucrări elaborate pe baza Vedelor, reprezentau un compediu de speculații metafizice și filozofice puse în circulație în jurul anului 900 i.Hr.

Religii hinduse

Religiile hinduite se manifestă în multe forme.

Concepția de salvare a religiilor hinduite comportă două direcții diferite:

  • credința într-o divinitate impersonală, în cadrul căreia salvarea este considerată ca o eliberare din iluzia lumii fizice (naturale), urmată de unirea cu realitatea ultimă, după care, aidoma unei picături de apă în ocean, individul se pierde în absolut și astfel încetează să mai existe;
  • credința într-o divinitate personală, în care salvarea este privită ca o eliberare din lumea fizică, destinul sufletului fiind unirea cu un zeu, în ipostază personală.