Budismul

Budismul este o religie și o filozofie orientală. Ea își are originea în India în secolul al VI-lea î.Hr. și s-a răspândit într-o mare parte a Asiei Centrale și de Sud-Est. Se bazează pe învățăturile lui Gautama Siddhartha (Buddha Shakyamuni). Acesta a fost un gânditor indian care se crede că ar fi trăit între 560 î.Hr. și 480 î.Hr.

De-a lungul timpului, budismul a suferit numeroase schimbări. În prezent este o religie foarte divizată, fără o limbă sacră comună și fără o dogmă strictă, clar formulată. Răspândit în China, Japonia, Sri Lanka, Coreea, Mongolia, Uniunea Myanmar, Thailanda si Vietnam si Malaezia.

Budismul aparține grupului de religii dharmice alături de hinduism și de jainism. Mai este numit și „Buddha Dharma”, ceea ce înseamnă în limbile sanscrită și pali (limbile textelor antice budiste) „învățăturile Celui Luminat”.

Doctrină

În religia budistă oricine se trezește din „somnul ignoranței”, experimentând o relație nemijlocită cu realitatea, fără să fi fost instruit de cineva, și predică învățăturile sale celorlalți este numit buddha. Toți budiștii tradiționali sunt de acord că Buddha Shakyamuni sau Gautama Buddha nu a fost singurul buddha. Se crede că au existat mulți buddha înaintea lui și că vor exista și viitori buddha de asemenea. Dacă o persoană obține „trezirea”, fără ca neapărat să o și predice comunității, el sau ea devine arhat (limba sanscrită) sau arahant (limba pali). Siddhartha Gautama este unic între ceilalți buddha care au existat și vor exista. Învățăturile lui se concentrează asupra acestui tip de trezire, numit și „eliberare” sau Nirvana.

O parte din doctrina promovată de Gautama Buddha cu privire la viața sacralizată și scopul eliberării are la bază „cele patru adevăruri nobile”. Acestea analizează structura și originea „durerii” (dukkha), un termen care face referire la suferința și neîmplinirea caracteristică omului „ne-trezit”, „ne-eliberat”, aparținând lumii mundane. Ultimul din cele patru adevăruri nobile, cel care vizează modul de stopare a durerii, cuprinde „drumul sfânt cu opt cărări”, unul din fundamentele vieții morale budiste.

Numeroase grupuri distincte s-au dezvoltat de la moartea lui Buddha, având diverse învățături, percepții filosofice, moduri de celebrare a cultului etc. Cu toate acestea, există câteva doctrine comune pentru majoritatea școlilor și tradițiilor budiste cu toate că doar Theravada le consideră pe toate centrale. S-a constatat că în legătură cu comunitățile budiste se pot face puține generalizări.

Budismul prezintă și câteva concepții comune cu celelalte religii dharmice, cum ar fi reîncarnarea („samsara”). Acest concept reprezintă reîntruparea ființei în alte forme de existență pe baza rezultantei faptelor comise și a legilor karmice.

Budismul Zen

Zen este termenul japonez pentru principiul dhyāna în budism și pentru budismul Zen, o școală a budismului Mahāyāna. Aceasta a avut originea în China în timpul dinastiei Tang (ca budismul Chan). Buddhismul chinez Chan s-a dezvoltat în diferite alte școli, inclusiv în multe școli Zen japoneze. Școala Chan a fost puternic influențată de filozofia taoistă, în special gândirea neo-Daoistă. Ea s-a dezvoltat ca o școală distinctă a budismului chinez. Buddhismul Chan s-a răspândit din China de sud în:

  • Vietnam pentru a deveni vietnamez Thiền.
  • Coreea pentru a deveni budismul Seon.
  • Japonia pentru a deveni Zen japonez.

Zen subliniază auto-reținerea riguroasă, meditația-practică, înțelegerea naturii minții și natura lucrurilor. Practicanții își exprimă aceste perspective în viața de zi cu zi. Ca atare, ea subliniază simpla cunoaștere a sutrelor și doctrinei și favorizează înțelegerea directă prin practica spirituală și interacțiunea cu un învățător împlinit sau un Maestru.

Învățăturile Zen includ diferite surse ale gândirii Mahāyāna, în special Yogachara, Tathāgatagarbha sūtras, Laṅkāvatāra Sūtra și școala Huayan, cu accentul lor pe natura Buddha, totalitatea și idealul Bodhisattva. Literatura Prajñāpāramitā, precum și gândirea Madhyamaka au fost, de asemenea, influențe în conturarea naturii apofatice și uneori iconoclastice a retoricii Zen.

Cuvântul Zen este derivat din pronunția japoneză (kana: ぜ ん) a cuvântului chinez mediu 禪 (IPA: dʑjen; pinyin: Chán), care la rândul său este derivat din cuvântul sanscrit dhyāna (ध्याय), care poate să fie tradus aproximativ ca „absorbție” sau „stare meditativă”.

Termenul real chinezesc pentru „școala Zen” este 禪宗 Chánzōng. Termenul de „Chan” se referă doar la practicarea meditației în sine sau la studiul meditației .