Prima cruciadă

Prima cruciadă a fost, inițial, compusă din patru mari armate. Ea s-a format și a ajuns până la Constantinopol pe rute diferite. Primul grup care a sosit, în decembrie 1096, a fost grupul din Lorena, din Franța de Nord și Germania, condus de Godefroy de Bouillon. Al doilea grup sosit a fost un contigent de normanzi din sudul Italiei, condus de către ducele Boemund de Taranto și contele Tancret. Un al treilea grup a ajuns din sudul Franței, sub contele Raimond al IV-lea de Toulouse. Cel de-al patrulea grup era compus din francezi, normanzi și englezi, sub comanda ducelui Hugh de Vermandoi, a lui Robert Curthose de Normandia și a lui Stephen de Blois, sosind în mai 1097.

Când au ajuns la Constantinopol, liderii cruciaților au fost supuși presiunilor de către împăratul Alexios I Comnen pentru a fi de acord că orice foste teritorii bizantine să-i revină lui. Pe cruciați aceste revendicări i-au nemulțumit și au început să-l bănuiască pe Alexios de motive oportuniste.

Traversând Asia Mică, cruciații s-au îndreptat spre Niceea, capitala turcilor anatolieni. Alexios a convins garnizoana de acolo să i se predea lui personal, și nu cruciaților, fapt care a întărit suspiciunile cruciaților în privința împăratului bizantin. Armata s-a divizat, diferite grupuri cucerind orașele Tarsos, Antiohia și dincolo de Eufrat, Edessa. Bohemund din Taranto se proclama prinț de Antiohia, iar Baudouin din Flandra ataca orașul Edes (Urfa sau Osroen), de dincolo de Eufrat. Majoritatea obiectivelor cruciaților au cedat ușor în față forțelor uriașe, predându-se înainte ca o armata turcească să le vină în ajutor. După Antiohia, cruciații s-au îndreptat spre Ierusalim.

Ierusalimul

Prima cruciadă a ajuns în preajma Ierusalimului la 7 iunie 1099. Aceștia au găsit orașul sub control musulman și păzit de o garnizoană egipteană. Un alt grup de cruciați a sosit de la Genova cu mașinăriile de asediu necesare pentru atacul decisiv asupra zidurilor orașului. Bine pregătiți, cruciații au asediat Ierusalimul cu o armatǎ de 1300 de cǎlǎreți (cavaleri) și 12 000 de infanteriști cruciați englezi, francezi și germani, conduși de cavalerii nobili ca:

-Raimond al IV-lea de Toulouse (Conte de Toulouse, marchiz de Provența și conte de Tripoli),

-Tancred de Taranto (cavaler normand, Principe de Galileea și regent al Antiohiei),

-Robert al II-lea de Flandra,

-Robert Curthose

-Godefroy de Bouillon (Senior de Bouillon, Duce al Lotharingiei Inferioare și viitor suveran al regatului Ierusalimului).

Cetatea era apǎratǎ de doar 400 de cǎlǎreți fatimizi , trupe musulmane și mercenari nubieni conduși de guvernatorul fatimid Iftikhar ad-Dawla. După ce creștinii au năvălit peste zidurile exterioare și au intrat în oraș, aproape toți locuitorii au fost uciși în acea după-amiază, în noaptea care a urmat și a două zi dimineață. Musulmanii, evreii și chiar câțiva creștinii care mai erau în oraș au fost masacrați fără nicio deosebire. 70.000 de civili au fost măcelăriți. Mulți musulmani s-au refugiat în Moscheia Al-Aqsa, unde, în conformitate cu o însemnare din Gestă, „…măcelul a fost așa de mare, că oamenii noștri se bălăceau în sânge până la glezne…” După cum scria Raymond de Aguilers „…oamenii călăreau în sânge până la genunchi și la brida frâielor.”

Tancred a prădat cartierul templului și a oferit protecție celor câțiva musulmani de aici. Acest lucru nu a împiedicat uciderea acestora de către camarazii săi de arme. Atrocitățile din timpul asediului Ierusalimului au rămas o pată neagră în istoria creștinismului medieval. Justificarea oferită pentru masacrarea populației orașului: sângele necredincioșilor avea să purifice Orașul Sfânt.

După masacru, Godfroy de Bouillon a fost numit Advocatus Sancti Sepulchri (Protector al Sfântului Mormânt), în 22 iulie 1099, el refuzând să fie încoronat rege în orașul în care Cristos a purtat cununa de spini. Raymond a refuzat să primească vreun titlu. Dar victoria bătăliei de la Ascalon le-a permis creștinilor să fondeze Regatul Latin al Ierusalimului, Godfrey devenind doar suveran.

Grosul armatei cruciate s-a întors acasă, lăsându-l pe Godfroy cu o mică forță pentru a apăra orașul. Cruciații au întemeiat patru regate latino-creștine în Palestina și Siria. Cruciadele au mai continuat încǎ douǎ secole, de pe urmă cǎrora câteva sute de mii sau chiar milioane de oameni și-au pierdut viețile. În mai puțin de un an, Godfroy a fost succedat de fratele sau, Baldwin I, la conducerea Ierusalimului, primind titlul de rege. Vestea succesului primei cruciade s-a răspândit în întreagă Europa, inspirând pe mulți să o reproducă. Cruciada nu a creat însă un climat politic stabil în Orientul Mijlociu.

Statele formate după prima cruciadă

Noii regi ai Ierusalimului s-au aflat într-o continuă stare defensivă, apărându-și teritoriul contra raidurilor repetate ale sarazinilor. Lumea musulmană s-a unit sub conducerea lui Zanghi, stăpânitorul Mosulului. În 1144, a recucerit Edessa. În urma cuceririlor făcute, s-au creat mai multe formațiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident:

-Regatul Ierusalimului,

-Principatul de Antiohia,

-Principatul de Galileea,

-comitatele de Tripoli,

-Edessa, Jaffa,

-senioriile de Senioria de Tyr,

-Senioria de Ramla,

-Senioria de Kerak,

-Senioria de Ascalon,

-Senioria de Beirut,

-Senioria de Sidon,

-Senioria de Ibelin și altele.

Organizarea lor este cunoscută drept „Așezămintele Ierusalimului”. Acesta a fost culegere de norme juridice privind obligațiile și drepturile clasei feudale, reprezentând expresia clasică a ordinii feudale.Pentru menținerea ordinii în rândul populației cucerite și pentru înlăturarea răscoalelor s-au înființat ordine militaro-călugărești:

-Ordinul Ioaniților și cel al Templierilor, organizate la începutul secolului al XII-lea de călugării francezi

-Ordinul germanic al teutonilor, spre sfârșitul aceluiași veac.