A șaptea cruciadă

La 20 de ani de la cruciada diplomatică a lui Frederic al II-lea, cea de-a șaptea cruciadă a fost organizată și finanțată de regele Franței, Ludovic al IX-lea, ca răspuns pentru recucerirea Ierusalimului, în 1244, de către sarazini. Ludovic a petrecut patru ani plănuind și pregătind expediția care a început în august 1248. Armata cruciată a debarcat în Cipru, unde a iernat și a făcut alte pregătiri. Planul era să debarce în Egipt, unde să-și clădească o baza și să traverseze Sinaiul către Ierusalim.

Debarcarea în Egipt, în 5 iunie 1249, a avut succes, iar Damietta a căzut a doua zi. Următoarea mișcare a fost atacul asupra orașului Mansurah, ce s-a dovedit a fi catastrofală pentru rege și armata sa. Cetatea se găsea pe malul unuia dintre brațele Nilului, iar sarazinii pe malul opus. Cruciații au încercat să construiască un drum din pietriș, dar au fost bombardați cu foc grecesc.

Cavaleria a trecut printr-un vad și a pătruns în orașul Mansurah, unde a fost nimicită în labirintul de străduțe. Ludovic a ordonat retragerea și, apoi, a fost luat prizonier. Sarazinii au cerut o răscumpărare colosală, fiind plătită imediat. Damietta a fost restituită imediat egiptenilor, iar cruciații au plecat înfrânți. Ludovic a mers în Țara Sfântă, unde a petrecut patru ani, organizând apărarea regatului Ierusalimului înainte de a se întoarce în Franța, în 1254.

A opta cruciadă

Răspunsul la apelul papii referitor la o nouă cruciadă îl dă Ludovic al IX-lea, regele Franței, protagonistul celei de-a șaptea cruciade. Într-o adunare solemnă, la 24 martie 1268, regele își anunță hotărârea de a mai conduce o cruciadă.

La 1 iulie 1270, vasele cu cruciați pornesc spre Siria, dar corăbiile își schimbă ruta spre Tunisia. În Tunisia, puterea o deținea dinastia berberă a hafsidilor, monarh fiind emirul Abu’Abd Allah. Schimbarea destinației s-a explicat prin politica personală a lui Carol d’Anjou, ajuns rege al Siciliei, care nu-i ierta emirului din Tunisia că oferise azil celor fugiți din Sicilia și că dinastia hafsidă nu voia să mai plătească tributul pe care-l vărsa mai înainte fostei dinastii (de Hohenstauffen) din Sicilia. Deci, în loc să ajungă la Acra, care își trăia ultimele ceasuri, cruciații au ajuns în Tunisia unde nu căutau decât noi cuceriri și jafuri. Baibars, sultanul mameluc al Egiptului a oferit ajutor emirului Tunisiei. Regele Franței, Ludovic al IX-lea, moare în luptă, după ce a izbucnit o epidemie, iar puținii cruciați rămași în viață s-au întors, înfrânți, în Franța. Pe patul de moarte, regele a șoptit: „Oh Ierusalim, Ierusalim”.

Cu această ultimă încercare, așa-numitele „cruciade clasice” au luat sfârșit și, astfel, rând pe rând, statele din Orient au fost recucerite de musulmani. În 1268 a fost recucerită Antiohia, în anul 1289 Tripoli, iar în anul 1291, după un asediu violent, Acra, ultimul centru de rezistență al cruciaților. Doar regatul Ciprului a rămas în mâna „latinilor” mai multă vreme, el fiind cucerit de Imperiul Otoman abia în 1571.